Sufar de o boala. Ma rog, inca una… Port tot timpul cu mine un sac. Nu de Craciun si nici un marsupiu. Ci un sac plin cu neincredere. Am trecut printr-un episod mai ciudat mai demult (ca noi toti, nu-i asa?), iar trecerea aceea nu a ramas fara urme. Am dobandit “boala neincrederii”. Bon, mi se spune, dar treptat te poti vindeca… exista tratamente, exista prieteni, exista iubire, exista Credinta… Toate acele ingrediente ce fac posibila vindecarea. Da, numai ca procesul e greu, e de durata, iar uneori nu da nici rezultate. Cel mai greu e atunci cand neincrederea – in alti oameni, in tine, in EL… – face victime colaterale. Ucide prieteniile dintre oameni. Atunci e cel mai greu sa faci fata dezastrului ce ramane in urma.
Atunci neincrederea doare. Cumplit. Sau, si mai rau e atunci cand simti ca aceasta Credinta o percepi ca fiind surogat, sau refugiu, ori ultim mijloc de scapare. Cand “simti” acut ca… de fapt nu prea simti, ca nu crezi, ca nu iubesti… indeajuns de mult, de trainic si de curat incat sa strigi si tu: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Atunci din nou neincrederea doare.
***
Imi spunea un prieten cu ceva timp in urma: “prietenia e un lucru rar si se bazeaza pe incredere”. Avea dreptate. Poate asta (ma) doare, de fapt, cel mai mult… Ca tu ai avut intotdeauna incredere in mine. Asa cum eu nu am putut, nu am stiut nicicand avea…